Între două fronturi

Spread the love

Nu e ca și cum te-ai uita pe geam și apoi ai descrie ceea ce vezi. Oameni grăbiți, bălți, cizme de cauciuc, roșii, verzi, mucuri de țigări, miros de diesel, un om cu pălărie care înjură, îți spui, de acolo din spatele geamului, că așa e omul acela, nervos din naștere, așa i-a fost să îi fie caracterul, sau, poate, a avut doar o zi proastă, cine știe, dar, până să te decizi tu, omul se urcă într-un autobuz alb și scuipă. Nu e ca și cum a trebuit să inventezi tu toate acestea. Tu n-ai fost decât un spectator al unei zile oarecare. Și, când ești un simplu spectator, nu e ca și cum ar trebui să inventezi totul de la zero.

Este foarte greu să inventezi vieți. Vieți posibile. Cap-coadă. E foarte greu să naști personaje, să le construiești caractere coerente și să le faci să interacționeze. Toate acestea într-o epocă și într-un context pe care nu l-ai trăit niciodată.

Țin să menționez de la bun început că nu mi-a plăcut niciodată istoria. Dintotdeauna am considerat-o drept inutilă ca materie, la școală și, în general, ca exercițiu intelectual. N-am putut niciodată să rețin în ce an s-a născut x sau y sau în ce an a murit nu știu ce domnitor. În plus, dintdeauna am detestat filmele cu război.

Și totuși am citit cartea Oanei David până la capăt. O poveste din vremea războiului. O istorie în sine.

În general, dacă un subiect nu mă interesează, abandonez cartea după primele pagini. În cazul acestei cărți însă, am fost absolut fascinata de felul în care autoarea a reușit să inventeze într-o manieră foarte coerentă, vieți, oameni, întâmplări. Totul, foarte bine documentat. Mi-a plăcut foarte mult și felul în care a spus povestea, stilul și atmosfera creată.

Sfârșitul, cel de dinainte de epilog, e maiestuos. Am avut senzația unui cuțit în inimă când l-am citit. Și partea aceea cu descrierea bombardamentelor asupra Bucureștiului mi-a plăcut mult: întâmplările, atmosfera și reacțiile oamenilor sunt incredibil de bine redate. Mie una mi-a venit să trag aer în piept, să respir adânc, să nu mă sufoc, atât de aproape am fost, citind acele rânduri, de senzația de claustrofobie.

Mi-a plăcut mult cartea, povestea în sine și toate acele detalii care au descris atât de minuțios epoca.

Dacă ar fi să-i reproșez ceva acestei scriituri, ar fi, poate, cele câteva întâmplări care mi-au ridicat întrebări. De exemplu mi s-a părut un pic ireal comportamentul lui Lullu când îi cere lui Barbu să divorțeze. Mie mi se pare dificil de crezut să poți afirma în public ceea ce a afirmat ea, de față cu atâta lume. Apoi, poate ar fi mers insistat mai mult, din punct de vedere emoții, trăiri, pe momentul în care Miti ii spune lui Lullu ca știe cine e Elvira. Legat de Miti, relația ei cu Lullu mi s-a părut ciudată, felul în care Miti o tratează pe Lullu pare un pic exagerat, irealist, mi-a dat impresia unei o relație de tip stăpân – sclav a cărei explicație nu am găsit-o nicăieri. Și nu mi-a fost prea clar cum a murit fetița lui Heinrich, aș fi insistat poate un pic mai mult pe partea emoțională. Cam atât despre întrebările cu care am rămas. O carte minunată, care merită citită.

P.S. Legat de formă și impactul asupra cititorului : ar merge, pentru viitoarea ediție, separarea textului în două volume.

Facebook Comments