Vara în care mama a avut ochii verzi

Spread the love

“I-am spus că acest tablou se va vinde, se va vinde neapărat, și chiar cu mulți bani – pentru că oameni sunt stricați și caută stricăciuni”

E ca și cum ai strânge din dinți ca să nu urli de durere.

Sau ai apasă unghia în carne unghia până ți-ar da sângele și tot n-ai tipa.

Când rana este încă deschisa, cuvintele dor. Detaliile dor. Faptele dor. Oamenii care nu mai sunt dor cel mai tare. Există anumite răni care nu se închid niciodată. Oricât de mult ți-ai dori să se închidă. Oricât de mult ți-ai dori să nu te molipsești, la rândul tău, de durere. Orice ai face, oricât de mult ai apasă cu unghia în carne, oricât de mult ți-ai zdrobi dinții în încleștare, durerea va exista mereu acolo, cu timpul ascunsă de alte fapte, de alti oameni, de alte sentimente. Va exista întodeauna undeva în tine, poate din ce în ce mai puțin intensă, poate din în ce în ce mai departe, poate că vei ajunge să crezi că nu mai există durere, că ai reușit să te preface suficient de bine sau să te minți suficient de credibil încât să ajungi să te convingi că durerea nu mai este.

Dar ea este și va fi întotdeauna acolo. Vei ajunge, poate, peste ani, să poți vorbi despre ea cu o doză  suficientă de sarcasm. 

Vei ajunge, poate, peste ani să reconstitui întâmplările, faptele, oamenii care te-au durut, punând cap la cap firimiturile. Un tot reconstituit din cuvinte puține, alese cu grijă. Cu intensitatea care trebuie și cu doza de sarcasm obligatorie. 

Poate că așa te vă durea mai puțin. Poate că așa, retrăind durerea cu fiecare firimitură pe care o adaugi, vei ajunge să nu o mai simți atât de intensă. 

“Nu”, mi-a răspuns Moira speriată,”nu scrie Aleksy, te rog. Culorile pot fi uitate, cuvintele – nu”.

“Vara în care mama a avut ochii verzi” este o carte despre durere. În cuvinte puține și cu o doză obligatorie de sarcasm. Stilul scrierii mi-a plăcut foarte mult. Pentru că este foarte greu să vorbești despre durere cu umor. Și felul în care este abordată povestea mi-a plăcut. Ca cititor, am avut impresia că povestea aceasta există în fiecare dintre noi. Că vrem sau nu să o recunoaștem. Că vrem sau nu să acceptam. Fiecare dintre noi are propriul fel de a se revolta. Unii se revoltă tăcând, alții se revoltă scriind, pictând sau urlând.

Apoi s-a apucat de pictat.

Despre toate acestea este vorba. În ceea ce privește personajele, “mama” mi s-a părut extraordinar de bine construită. Autentică și foarte coerentă. În ceea ce îl privește pe Aleksys, am găsit cumva prea bruscă – și poate irealistă – schimbarea din comportamentul lui odată ce a aflat vestea. Doar atât.

p.s. Finalul este deosebit de frumos.

Facebook Comments