Kiwi

Spread the love

Ne întâlneam în fiecare joi seara, începând cu ora 19, undeva în centru, în piața Victoriei. Un grup de oameni care iubeau scrisul și doi profesori de anvergură. Să nu care cumva să credeți că e ușor să-i ai ca profesori pe Marius Chivu și pe Florin Iaru. De-a lungul cursului de creative writing pe care l-am urmat alături de ei, au existat nenumărate momente în care am ajuns să mă îndoiesc de mine ca om care visează să ajungă să scrie ceva care să rămână întipărit în mintea cititorilor.

Până la cursul ținut de Iaru și de Chivu puneam accent doar pe stil, lăsând povestea în sine să se construiască singură (sau să nu se construiască deloc) și nu acordam atenția cuvenită micilor “detalii” legate de contextul în care se petrece întâmplarea și nici credibilității caracterelor personajelor.

La curs am învățat multe, esențial din greșelile mele și ale celorlalți cursanți. Trebuie să recunosc cu nu am fost mereu pe aceeași lungime de undă cu Marius Chivu, el fiind clar adeptul prozei minimaliste, eu revenind în Romania și la literatura română de puțin timp, după 18 petrecuți în Franța, scufundată fiind, în toți acești 18 ani, în literatura franceză – contemporană sau nu – care este, prin definiție, o literatură axată pe detalii, atmosferă și introspecție.

Florin Iaru m-a ajutat mult să lucrez la psihologia personajelor și la finețurile care țin de contextul scriiturii.

Cursul de creative writing m-a scuturat bine, aducându-mă cu picioarele pe pământ. Eram, și încă sunt, departe de ceea ce se poate numi o scriere perfectă în accepțiunea criticii literare. Unele lucruri, cele cu a căror definiție a ceea ce înseamnă “perfecțiune” nu rezonez, am ales să nu le fac exact ca la carte. Pentru tot restul am încasat cu stoicism criticile și am încercat să mai schimb ceva, pe ici pe colo.

La un moment dat, la vreo doi ani de la cursul ținut de Chivu și Iaru, pentru că simțeam că, aplicând regulile “ad litteram” nu mai reușeam să fiu eu, devenind un om oarecare care aplică doar reguli, am decis să mă înscriu la cursul de creative writing ținut de Adrian Telespan. O abordare complet diferită, mult mai puține critici dar o sumedenie de lucruri pe care le-am învățat. Am învățat, de exemplu, că nu există regulă bătută în cuie, că începutul este pentru autor, iar sfârșitul este pentru cititor și că nu e musai să inventezi totul cap coadă, din contră, poate ieși ceva minunat daca reușești să îmbini ceva ce ți s-a întâmplat cu ceva inedit.

Revenind la volumul de proză scurta “Kiwi”, l-am așteptat cu mare nerăbdare, pe de o parte pentru că în ultimul timp am citit multă proză scurtă de calitate și, pe de altă parte, pentru că trei dintre autorii prezenți cu texte în volum sunt foști colegi de curs.

Țin să precizez încă de la început că nu sunt fan al prozei minimaliste, de tip american. Prefer introspecțiile și detaliile, și, mai presus de toate, atmosfera creată de un text. Nu apreciez într-atât întâmplarea în sine, cât intensitatea stării create de lectură.

Volumul de proză scurtă “Kiwi” acoperă o arie variată de stiluri și abordări, de la scrieri în stilul minimalist cu final “wow”, până la scrieri pline de detalii, cu final deschis.

Spun de la început că au fost două proze pe care le-am început și pe care nu am reușit să le duc la capăt. Nu pentru că nu ar fi fost bine scrise, ci pentru că nu mă interesează, în nici un fel, subiectul abordat.

În ceea ce privește restul de proze, mi-a plăcut foarte mult “Ziduri intre vii” scrisă de Adriana Bittel – pentru că este genul de scriitură subtilă, fină, plină de mici detalii care reușesc să creeze o atmosferă și să ducă cititorul departe. Mi-a plăcut, de asemenea, proza Biancăi Dragomir, “Viermi de matase” din același motiv, atmosfera creată și finețea stilului. Nu a existat în niciunul dntre cele doua proze citate mai sus acel final “Wow” despre care am învățat la cursul de creativ wtiting că ar fi bine să fie, dar, totuși, ambele scrieri au marea calitate (în ochii mei) de a fi creat o atmosferă de neuitat.

În topul preferințelor mele mai este și ‘Sfânta Maria”, scrisa de Simona Gosu care mi s-a părut excelentă prin tensiunea creată și “Prima oara” de Ion Pleșa datorită abordării ingenioase și a stilului.

Legat de “Sfânta Maria”. Mi-a plăcut felul în care a reușit să creeze atmosfera și să scalde cititorul în ea. Mi-a plăcut și felul în care, indirect, doar din dialoguri, a reușit să mă facă să am chef să-i dau una în cap lui Cati sau să-i zic să tacă naibii din gură. Îmi pare un exercițiu foarte complex această reconstruire a realității. E foarte greu să faci cititorul să urască un personaj. Dacă am ceva de reproșat acestui text este doar faptul că reia aceeași temă, mereu aceeași temă atât de prezenta în “Fragil”. Mi-ar plăcea să reușească să scrie și despre altceva.

La capitolul “ce nu mi-a plăcut” aș nota proza “Nici o schimbare” de Ada Aitonean. Nu am putut deloc adera la minimalismul dus la extrem și la lipsa unui stil compatibil cu mine. Senzația cu care a rămas in urma lecturii a fost aceea că autorul a ținut cu tot dinadinsul să construiască un final “Wow”, încât a scris un text pe repede înainte și a omorât un arici ca să creeze un oarecare sentiment. In ceea ce ma privește, n-a reușit.

Facebook Comments