Multă forță și un dram de gingășie

Spread the love

Când eram mică aveam o prietenă sasoaica și una unguroaica. Niciuna nu vorbea românește bine. Am reușit însă să mă înțeleg cu amândouă.

Tot în copilărie, bunica mi-a povestit- și niște vecine de vârsta bunicii și o prietenă a bunicii care trăise multă vreme în Baia Mare mi-au povestit, – că, la un moment dat din viața lor, trăisera pe niște meleaguri românești aflate sub dictatură maghiară și din acest motiv fuseseră obligate să învețe ungurește pentru că altfel n-ar fi putut supraviețui. Am întrebat-o atunci pe bunica cum a reușit să învețe singură o limbă într-atât încât să poată purta conversații elaborate cu vecinele unguroaice care vorbeau mai prost în românește decât vorbea ea în ungurește.

⁃ Eh, viața. Am tras cu urechea și, de nevoie, am învățat. Și, pentru că știu cum e să te simți străin printre străini, am mai învățat să mă înțeleg și cu maghiarii și cu sasii. Cum nici mie nu mi-a fost ușor atunci, nici lor nu le e ușor acum.

Așa mi-a spus bunica, acum vreo patruzeci de ani și așa am făcut și eu, la rândul meu. Primii 18 din viață i-am trăit într-un cartier în care o treime din vecini erau maghiari și un sfert erau sasi. Apoi, când a fost să dau la facultate, am ales inițial Clujul. Pentru că era departe de casă, mult mai departe decât Bucureștiul, maică-mea a decis să mă facă să ajung singură la concluzia că e mai bine să dau la București. Și m-a convins. La Cluj, dacă nu știai să ceri o pâine în ungurește, mureai de foame. Eu, sigur aș fi murit. În afară de o înjurătura cu un cal și “vino acasă”, nu știam altceva. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că, dacă vreau să dau la Cluj, trebuie să vorbesc ungurește. Asta era prin ’88, de atunci s-au mai schimbat lucrurile.

Când a fost să-mi iau cetățenia franceză, a trebuit să port o conversație destul de lungă cu un funcționar de la prefectura din Nanterre. A fost o conversație interesantă care a curs fluid și coerent. Înaintea mea funcționarul de la prefectura avusese o conversație mai puțin fluida cu un cuplu de indieni care cereau cetățenia franceză dar nu rupeau o boaba în franceză. Pe moment mi s-a părut ciudat să ceri să devii cetățean al unei țări și să nu îi vorbești limba, apoi mi-am adus aminte de bunica, de meleagurile românești în care era musai să vorbești ungurește și de felul în care bunica a asimilat totul, fără ură, cu resemnare și acceptare, cu înțelegere față de cei care se simt străini printre străini, dintr-o întâmplare nefericita care i-a făcut să ajungă acolo unde au ajuns.

Citind cartea lui Dosa am realizat cât de mult cântărește amprenta lăsată de educația primită în copilărie. Probabil pentru că bunica mea, prietenele ei și vecinele românce de aceeași vârstă, având acea experienta de viață legată de supraviețuire și acceptare, au învățat că în viață trebuie să te adaptezi. Să reușești să te înțelegi cu cel de lângă tine, chiar dacă el nu a putut sau nu a avut condițiile necesare, sau nu a vrut să învețe limba țării în care locuiește.

Nu i-am putut da mai mult de 4/5 cărții lui Dosa din cauza faptului că povestește o realitate pe care eu, cu 15 ani mai în vârstă decât el, nu am perceput-o ca fiind o luptă continuă între unguri și români. Și, prin asta, nu zic că realitatea mea a fost cea adevărată. Nu, prin asta spun doar că, citind cartea lui Dosa, mi-am văzut răsturnate toate principiile de acceptare a celor de lângă mine și am ajuns să mă întreb dacă nu cumva bunica, prietenele ei românce și vecinele românce de aceeași vârstă, și-au creat o realitate falsă, în care nu se făcea să vorbești de rău pe nimeni, tocmai pentru a putea supraviețui.

Nu mi-a plăcut nici ultima parte. Cea cu omul care încasează toată prostia omenirii. A lucra într-un call center pare, în viziunea naratorului, mai nașpa decât a fi prieten cu un naționalist.

Ceea ce mi-a plăcut la cartea lui Dosa, este stilul fluent, simplu, de a povesti.

În ceea ce privește personajele, naratorul mi s-a părut destul de autentic. Are o voce feminină, care compensează prin înjurături, latura lui masculina. Un tip complexat, timid, stresat, fără succes la femei, timorat. Moale. Chestia cu căderile de calciu e ciudată pentru un bărbat. Faptul că are un prieten ca Atti poate fi explicat. Nu mi-a plăcut numărul mare de “pizde” folosite pentru a ascunde în spatele lor sensibilitatea lui reală. Doar așa mi-am explicat apariția lor, ca nuca în perete, în mijlocul unor fraze pline de sensibilitate.

Și da, m-a enervat maximum faptul că un om născut în Brașov are atâta admirație pentru ținutul secuilor. Acest fapt poate fi explicat prin educației primită. Dar acest subiect este doar tangential abordat.

Tatăl naratorului este invizibil. Abia de este conturat. Cu toate că se vrea a fi la originea tuturor problemelor existențiale ale naratorului, tatăl este, practic, inexistent. La fel ca și mama. Dar e de înțeles, personajul principal nu e naratorul, ci Atti. În fine, aceasta este un fel de explicație.

Cât despre Janos, am înțeles că este folosit ca explicație a mentalității lui Atti dar nu sunt sigura.

Nu mi-a plăcut nici “diversitatea faunei feminine din capitala”. Nici faptul că, acest născut în Brașov se consideră a fi secui mai mult decât orice. Un secui inadaptat la un București prea mare și prea strivitor pentru el. Mă întreb cum i s-ar fi părut Budapesta. Finalul e elocvent.

Percepția mea este că mare parte din cele povestite în carte s-au petrecut cu adevărat. Nu spun că este un lucru rău, dar e mult mai ușor să povestești o viață decât să o creezi. Mi-aș dori să citesc o ficțiune scrisă de el.

Cam atât despre această carte, e bine scrisă, nu m-a deranjat subiectul – nu am nimic împotriva poveștilor cu unguri din anii nouăzeci, și mult după – dar mie mi-a lăsat un gust amar. Autorul a pus pe umerii lui Atti toată ura ungurilor – și a lui – față de romani, spunând de câteva ori că el nu e de acord cu viziunea lui Atti. În același timp, Atti este prietenul lui cel mai bun. Toată povestea este despre Atti și despre relația autorului cu Atti. Dacă autorul nu ar fi fost tot ungur și nu s-ar fi putut explica, astfel, faptul că nu este de acord cu viziunea lui Atti printr-un simplu “politic corect” – mie așa mi s-a părut – faptul că doi oameni care au păreri atât de diferite despre un subiect, pot fi cei mai buni prieteni, pare rupt de realitare. De fapt și de drept, mă așteptam la o poveste spusă de un brașovean și am citit doar povestea unui om născut în Brașov, al cărui suflet este în secuime. Chestia asta m-a enervat la maximum.

În încheiere vreau să spun, din nou, că și eu am copilărit în Brașov, alături de unguri și de sasi. Desigur, în carte este vorba despre mentalitatea lui Atti, un ungur din secuime, dar nu pot să nu mă întreb pe lângă câți secui mutați la Brașov oi fi trecut eu cu zâmbetul pe buze și cu cele mai prietenești sentimente în cap când, de fapt, treceam pe lângă un dușman de moarte. De aici și întrebarea cu care am rămas în urma acestei cărți : o fi mințit cu adevărat bunica?

Facebook Comments