Fetița care face de știe tot cartierul

Spread the love

Stau la casă, pe o stradă în pantă, casa este lipită de casa vecinului din vale și, de cel din deal, o despart două jumătăți de curte, despărțite, la rândul lor, de-un gard care stă să cadă dar e treaba vecinului să-l repare. Și aici, dacă tot l-am adus în discuție pe vecinul din deal, menționez vecinul că nu-l cunosc psrsonal, căci casa e dată spre închiriere, în schimb îi cunosc, din auzite, pe locatari. Adică nu i-am văzut niciodată dar i-am auzit vorbind. O fetita mică pe care o cheamă Dora și mama ei care s-a despărțit de soț /iubit ce i-o fi fost, anul trecut. Știu asta tot din auzite și, în afară de mine, știe tot cartierul căci la casa din deal rufele nu se spală în familie ci în curtea din spatele casei, răstit, amenințat, cu înjurături și, ce-i mai important, la o oră de maximă audiență – când ai dormi dacă ai putea dar nu poți – undeva spre zece seara, cu bătaie lungă, departe în noapte. Dar nu ăsta e subiectul despre care aș vrea să vă spun câte ceva. Subiectul este Dora, o fetiță care face la olita. Știu asta pentru că mama lui Dora se entuziasmeaza atât de tare când Dora face la olita, încât se bucură, bate din palme și țipă de fericire, să se știe că Dora a făcut caca, sau pipi, ambele în gradina din spatele casei. Tot ascultand asa, de nenumărate ori, bucuria mamei, strigata în gura mare, mă gândeam la cei șapte ani de acasă, ăia de care toată lumea vorbește de rău și de impactul lor asupra adultului în formare. Oare Dora, când va crește mare, va anunța pe toată lumea că a fost și a făcut? Cât din educația primită în primii ani din viață rămâne și cât se transforma ?

Facebook Comments