Un like vă rog!

Spread the love

Pe scurt, povestea ar fi cam așa : se publică un text pe pagina unei edituri. Corect ar fi : editura publică, pe pagina ei Facebook, un text scris de un autor.

Citesc comentariile și constat că unii cititori consideră povestea din text neconvingătoare.

Atunci îmi aduc aminte de cursul de creative writing care am participat anul trecut și scriu, într-un comentariu, că eu am renunțat la scris – la felul în care scriam – după acel curs.

Aici mă simt obligată să-mi fac mea culpa: recunosc că legătura între comentariul meu și textul publicat de editură pe Facebook era doar în capul meu. Și asta este una din marile greșeli pe care cei ce se cred scriitori o fac.

În fine : am creat un mic interes și am iscat o mică discuție care a continuat lin, timp de vreo trei zile. Nimic extraordinar, un dialog politicos cu o cititoare.

Azi am fost rugata să mut discuția în altă parte căci nu era, după părerea moderatorului, nici locul și nici subiectul potrivit. Acolo. M-am scuzat și am executat. Continui deci cu explicațiile aici, un loc în care îmi pot exprima liber părerea.

Ceea ce doream să transmit prin acel sir de comentarii este faptul că un autor trebuie să asume că există posibilitatea ca cititorii să înțeleagă altceva din ceea ce a dorit el să supună. Și, nu, vai, nu e vina cititorului că n-a înțeles, asta e o greșeală pe care multi autori o fac, despre care tot la cursul cu pricina am învățat. Când un text nu este înțeles de cititori, este clar vina autorului.

Și încă ceva: tot datorită acelui curs am învățat că este foarte greu să creezi povesti (in)credibile, care să provoace un “wow!”

Să nu mă înțelegeți greșit : nu regret acel curs. A fost chestia care mi-a deschis ochii. Am învățat acolo ce se numește “literatură de calitate” în România și care sunt criteriile după care măsoară criticii literari scrierile. Am înțeles că epoca în care scrii și locul de unde publici contează enorm. Cititorii sunt formați într-un context care evoluează încontinuu. Eu, de exemplu, nu pot scrie pe placul criticilor care apreciază proza scurtă americană, pentru că eu nu am crescut legănata de proza scurtă americană. Pur și simplu, am crescut într-o altă epocă și-n alt loc, legănata de slove așternute în fraze descriptive lungi, care puneau accent pe trăiri și pe simțiri și mai puțin pe fapte.

La 28 de anu am plecat în Franța și, timp de 18 ani, m-am delectat cu felul de a transpune lumea în cuvinte a scriitorilor de pe acolo: introspecție și filozofie. Cursul de creative writing a fost axat foarte mult pe exemple de povestiri scurte americani. Scurt și la obiect, focus pe poveste. De aceea, de când cu acel curs, îmi e imposibil să scriu ceva cu cap și cu coadă.

Cam asta am vrut să spun acolo, pe pagina Facebook a acelei edituri. Dar, pentru că subiectul nu avea nici o legătură – după spusele moderatorului – cu subiectul textului postat, “m-am executat” și am mutat comentariile în acest articol. În definitiv, e foarte ușor să dai un like și mult mai complicat să explici de ce. Și contrariul este valabil. Dar epoca nu suportă analizele lungi și filozofice. Dai un like – sau nu – și treci mai departe. Aici e marea problemă.

Facebook Comments