Cele mai mișto șuturi în fund

Cele mai mișto șuturi în fund
Spread the love

Cele mai mișto șuturi în fund ți le iei atunci când faci o alegere proastă din proprie inițiativă. Desigur, niciodată nu alegi să faci o alegere proastă din proprie inițiativă. În general alegi o oportunitate excepțională, un potențial ascuns, o întrecere cu tine însuți din care sigur vei ieși învingător. Dar, cum eroarea este umană, de multe ori ceea ce pare a fi cea mai mare afacere a secolului, se dovedește un mare fiasco. Apoi, ca să scapi din balta în care singur te-ai băgat, poți alege să te lupți cu tine ca să ajungi la mal în pofida faptului că-ți simți tot corpul amorțit și simți cum te scufunzi din ce în ce mai mult în malul gros, să urli din toți rărunchii “ajutor, nu știu să înot” mizând pe șansa de a te auzi cineva, sau, să înveți să înoți.

Acum vreo câțiva ani buni  – să tot fie vreo zece – din prea mult bine sau, poate, din plictiseală, am hotărât că a venit momentul să-mi schimb activitatea profesională. Zis și făcut!  La capătul a două săptămâni de căutări intense am strigat “Evrika”.

Găsisem jobul de vis. Un titlu pompus, o  activate  super-mega interesantă, o perspectivă nemaiîntâlnită de relansare a carierei, un viitor cu adevărat luminos.

Bucuroasă nevoie mare de norocul care îmi picase din cer și-mi mângâiase creștetul capului cu vârful degetelor, am purces cu viteza luminii să aplic, să nu care cumva să pierd ocazia vieții. Am luat un pic la puricat CV-ul, l-am scuturat nițel de praf, l-am trimis, am fost chemată la interviu, am dat interviul, l-am trecut, am strigat “ura!”și  am bătut palma. Începând de la întâi ale lunii următoare, eram fericita posesoare a celui mai râvnit job de vis de pe Pămant.

Trei săptămâni mai târziu, iată-mă  cu zâmbetul pe buze la locul faptei, noul meu loc de muncă, job-ul vieții, bucurându-mă nevoie mare de alegerea făcută, de imensa oportunitate care mi se oferise, față-n față cu noua mea șefă, fața mea acoperită în continuare cu același zâmbet larg, fața ei, lungă, cu privirea directă și senzația că jobul vieții începea cu un rictus forțat.

Nu mi-a mirosit a bine atunci și prima impresie s-a dovedit, ca întodeauna, a fi cea bună. În acel moment precis, privind rictusul forțat de pe fața șefei, instictual aș fi luat-o la fugă pe scări. Rațional însă lucrurile s-au petrecut altfel. Jobul vieții mă atrăgea ca un magnet.

Funcția mea consta în a scrie, în fiecare zi, într-un imens tabel excel cu nenumărate formule care crăpau la fiecare zece minute. Eram omul cu tabelul excel, omul din umbră care repara formule, organiza ședințe și lua notițe din care nu înțelegea nimic. Eram scribul de serviciu care începea să realizeze că cele mai mișto șuturi în fund ți le iei atunci când faci o alegere proastă din proprie inițiativă.

Intrasem în jobul vieții cu mentalul situat undeva la nivelul 5 conform piramidei lui Maslow, și, după două luni de reparat tabele și formule, mă situam, bine înfiptă, undeva la mijlocul nivelului doi.

Lucrurile au durat așa cam zece luni de zile, până a venit iarnă, a început să ningă și au început să se blocheze trenurile.

Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri: eram blocată într-un tunel sub Paris, între Chatelet les Halles și Saint Michel Notre Dame, afară viscolea și eu nu puteam să ignor că încă avem un  job mizerabil. Oamenii, de obicei zâmbitori la acea oră a zilei, păreau scufundați complet în vise și planuri. Într-un alt moment al vieții aș fi încercat să privesc pe geam și să trăiesc. În acel moment însă, îngropată sub zeci de metri sub pământ, forțată să privesc un tunel negru și să ascult anunțurile în buclă ale vatmanului incercand disperat să ne convingă că totul se va repara până la urmă, în acel moment precis am realizat că duceam o lipsă cruntă de inițiativă. Eram într-o groapă, mult sub nivelul mării și aveam nevoie de ceva de care să mă agăț cât să ies la suprafață.

De bucurie îi zâmbisem femeii bătrâne așezate în fața mea. Femeia  lăsase cartea din mână, îmi zâmbise la rândul ei și apoi mă întrebase ce mai fac, cum îmi era ziua, ce părere aveam despre situația catastrofală a metrourilor pariziene.

Nu făceam prea bine, starea de scrib generalizată mă transformase într-un robot care, din cauza condițiile meteo nefavorabile, zăcea blocat în trafic, undeva în burta Parisului. Atunci realizasem că deviasem complet de la visul meu de a vedea Parisul. De cel puțin zece luni nu mai vedeam, nu mai trăiam, nu mă mai bucurăm de nimic, nu mai zâmbeam.  Îi zambisem femeii și-i spusesem că fac bine, că viața, adevărata viață, va începe undeva la capătul acelui tunel.

Apoi coborâsem la stația la care coboram de obicei, urcasem pe strada pe care urcam de obicei, luasem același lift în care mă înghesuisem cu aceiași oameni, coborâsem la etajul cinci, trecusem cu zâmbetul pe buze pe lângă fața lungă a șefei, îi ignorasem rictusul și mă așezasem în fața fișierului excel care continua să crape  formule. Nu le mai reparasem niciodată . Îmi dădusem demisia și hotărâsem să mă repar pe mine.

Facebook Comments