În pană de

Spread the love

Cel mai mișto este când scrii un guest post și cititorii acelui blog consideră complet pe lângă textul tău.

Până la urmă articolul guest a fost șters. Ca să nu se piardă bunătate de text, îl pun aici.

“Te așezi în fața unei coli albe de hârtie și aștepți să-ți vină inspirația.

Scrii, ștergi, privești pe fereastră, privești oamenii de dincolo de câmpul de lângă fereastră, asculți oamenii de lângă tine , încerci să te inspiri, unul și-a cumpărat un strung, altul știe pe cineva care bea din cănile și sticlele altora, ba mai mult, există și acela care cere un desfăcător de capace metalice într-un open space și nu găsește și lista ar putea continua dar asta nu are fix nicio relevanță atâta vreme cât tu continui să privești foaia alba, să scrii, să ștergi, să scrii din nou, să-ți amintești subit de regulile în vigoare în ceea ce privește scrisul de calitate și să-ți dai seama că nu reușești să respecți decât regulile tale, felul tău de a așeza cuvintele unul lângă altul, mai exact, cum ar veni, nu știi să scrii decât în stilul tău, acel stil în care știi să faci cuvintele să curgă, stilul care spune puțin în cuvinte multe, întortocheate. Stilul care, în definitiv chiar nu contează.

Ceea ce contează cu adevărat este povestea. Dar, fapt și de drept, tu nu știi să inventezi povești.

Tu știi doar să privești și privești coala alba și iar ștergi povesti. Le ștergi pentru că ești convins ca nu ai început cum trebuie, le ștergi din nou pentru ca ești convins că nu ai găsit sfârșitul care trebuie, apoi lași naibii foaia albă, “să deconectezi un pic” îți spui, să te uiți la un film, să încerci să te uiți la un film dar, în realitate, să te gândești doar la foaia aceea albă de hârtie pe care nu reușești nicicum s-o umpli, “cum naiba fac alții s-o umple?” Te întrebi și apoi ștergi din nou tot și foaia se rupe acolo, la capitolul unu, paragraful unu, și se vede masa prin gaura lăsată de povestea care nu a fost să fie și atunci te uiți din nou pe geam, la câmpul acela întins peste care n-a trecut vara și constați că au dispărut toți oamenii intre timp, toate păsările, toți norii și câmpul seamănă cu o foaie ruptă de la atâta șters și asta te bucură mult, că nu ești singurul dar apoi, imediat după, regreți că au dispărut între timp toate, ar fi ieșit o poveste frumoasă cu un om ciudat care căuta un desfăcător de capace metalice într-un open space.”

Facebook Comments