Nu vi s-a întâmplat niciodată

Nu vi s-a întâmplat niciodată
Spread the love

Nu vi s-a întâmplat niciodată să citiţi o carte şi să aveţi tendinţa, să simţiţi nevoia de a intra într-un dialog – imaginar sau nu – cu autorul? Să îi spuneţi de exemplu ce anume sentiment v-a declanşat fraza aceea, povestea aceea a unei lumi trăite pe propria piele? Să îl întrebaţi de exemplu cum a reuşit, cum a făcut să construiască atâtea personaje cu atâtea legaturi între ele. Cum de nu s-a încurcat între atâtea personaje? Cum a făcut să treacă de la un caracter la altul păstrând „firul”? Nu vi s-a întâmplat niciodată să citiţi o carte şi să vă re-trăiţi epoca aceea doar dată de înţeles? Epoca aceea utopică pentru unii, trăită până la ultimul fir pentru alţii? Să realizaţi ani, buni după, că aţi uitat, da, pur şi simplu aţi uitat „cum era pe vremea aceea”, că anumite „detalii” v-au scăpat prin plasa timpului? Troleibuzele acelea vechi şi ruginte burduşite de oameni, autobuzele acelea galbene prea scurte, prea rare, prea strâmte?

Nu vi s-a întâmplat niciodată să realizaţi că aţi avut noroc că în epoca respectivă nu eraţi decât un copil luat sub aripa ocrotitoare a unor adulţi cu un zâmbet fals îngheţat pe faţă? Nu vi s-a întâmplat niciodată să realizaţi că epoca „voastră” a fost una deformată de grija altora? Că de fapt toate lucrurile acelea „frumoase” nu erau decât o imagine deformată de prea puţinul cu care nici nu vă dădeaţi seama că trăiţi?

Mie mi s-au întâmplat toate acestea citind-o pe Gabriela Adameşteanu. „Provizorat” – o lume provizorie trăită la volum minim. Aceaşi lume la altă vârstă. Aceleaşi lucruri triste – cozi la banane mereu verzi, cozi la pâine, cozi la lapte, pecete pe cuvinte, zâmbete tăinuite, avorturi ascunse pe sub mânecă, – aceleaşi lucruri triste trăite cu alţi ochi, cu altă sită, găuri mai mici, impact filtrat de grija altora .

Amintirile mele despre „epoca aceea” nu sunt odioase. Nu atât de odioase pe cât ar fi trebuit să fie. Singurul lucru cu adevărat odios, singurul lucru pe care l-am simţit drept „nelalocul” lui a fost încrâncenarea cu care ni se dădeau informaţiile cu linguriţa. Lipsa libertăţii, lipsa accesului la cultură. În rest, epoca „aceea” mi-a lăsat o urmă în formă de căutare şi „mă descurc eu cumva”.

Citind „Provizorat” realizez că am avut o percepţie eronată. Erau alţii şi altele care luau „palmele epocii” în locul meu. Eu mă bucuram că fusesem făcută pionier în primul grup şi regretam că nu avusesem ocazia să fiu „şoim al patriei”. Mie îmi plăceau poveştile vecinilor la coadă la lapte. Şi scăunelele lor aduse de acasă. Erau atât de drăguţe, atât de mici şi drăguţe. Mie îmi luau ochii scaunele acelea „mici şi drăguţe” . Eu apreciam căutările acelea săptămânale în teancurile de cărţi „la pachet”, zâmbetul şi bucuria adultului de lângă mine când descoperea un Nietzsche sau un Preda sau un Tofler publicaţi sub un alt nume.

Eu consideram toată epoca aceea un joc. Citind „Provizorat” realizez, ani buni după, că adulţii de lângă mine o considerau cu totul altfel.

 

Facebook Comments