Monstrul care se crede scriitor

Monstrul care se crede scriitor
Spread the love

Monstrul care se crede scriitor este un anume tip de monstru. Azi vreau să vă povestesc despre două feluri de astfel de monștri întâlniți în ultimele 3 zile.

Monstrul care se crede scriitor – creat de buna creștere a celorlalți

Mulți sunt de părere că oricine poate să scrie, pe principiul că fiecare scriitor își găsește, până la urmă, publicul pe care îl merită. Și totusi…  Acceptând drept literatură orice bazaconie azvârlită în spațiul public virtual, oare nu participăm la propagarea mediocrului acceptând pe baza principiului de mai sus, decăderea speciei literare ?

Am citit azi, din curiozitate, un text publicat pe grupul unei edituri « romance » . Precizez că este un extras dintr-un al treilea volum. Am (sub)înțeles că volumele 1 și 2 au apărut deja pe piață.

Textul suna cam așa  :

” Mâine avem vizita de doisprezece săptămâni la ginecolog. Morgan stă cu sufletul la gură să afle sexul copilului. Nu că ar fi o diferență majoră, dar el speră din tot sufletul ca acesta să fie băiat și eu sunt de acord cu el. Carlo a făcut o minune în sufletul meu și m-a ajutat să înțeleg cât de mult îmi doresc să fiu mamă de băiat. M-am gândit până și la nume, dar nu îl spun la nimeni până la momentul potrivit.
Soneria de la intrare mă aduce cu picioarele pe pământ și aproape mă face să cad de pe canapea, unde stau de câteva ore bune. Am terminat toate treburile casnice și m-am așezat să îmi aștept jumătate care urmează să se întoarcă de la muncă.
Mă trezesc zâmbind la gândul acela și intențiile pe care le am cu el atunci când o să îl am deasupra mea. După noaptea aceea magică, în care am pus cărțile pe față, îl aștept în fiecare seară cu sufletul la gură să se întoarcă la mine. Pe jumătate dezbrăcată și dornică de toată atenția lui. Copilul este de vină, nu eu, jur pe ce am mai scump. El îmi dă pofta aceasta nebună de adrenalină și plăcere pură. Îmi așez mâinile peste burtică și înaintez încet. Dacă copilul nostru este băiețel, în mod sigur o să fie un Morgan în miniatură, și asta fără drept de apel.
În timp ce mă îndrept spre ușă, soneria se face auzită încă o dată, semn că persoanei din spatele ei, nu îi place să aștepte. Ajunsă în spatele uși închise îmi strâng cordonul halatului pentru a acoperii cât de cât corpul meu. În mod sigur nu este Morgan, persoana aceasta atât de nerăbdătoare să îmi vorbească. El are cheie și ar fii intrat fără probleme.”

Vă vine sau nu să credeți, genul acesta de text se publică în România. Și da, omul care l-a scris se numește scriitor. Are fani care îi ridica în slăvi scrierile și îi  așteaptă cu sufletul la gură viitoarele volume. Fani care îl fac să continue să se creadă scriitor și să-și alimenteze credința că ceea ce face el se numește literatură. În afara nenumăratelor greșeli gramaticale care vor fi, poate, corectate la editare, nu există decât o înșiruire de cuvinte scoasă parcă din mintea unui copil de școală primară. Pe unde exact se ascunde literatura într-un astfel de text? Oare avem dreptul să trecem mai departe fără să spunem nimic ?  Tăcând, oare nu lăsăm în urmă nostre niște monștri care vor creea, la rândul lor, alți monștri ?  Unde se termină “des gustibus” și unde începe etica?

Omul care a publicat o carte și, din acest motiv – și poate din multe altele – se crede îndreptățit să dea sfaturi – monstrul creat de prostia celorlalți

Acum vreo câteva zile, am publicat un text pe un grup numit pompos “sfaturi pentru scriitori”. Doream să văd cam ce crede lumea despre el. Ce credeți că a crezut lumea despre el? Ei bine, lumea a crezut despre mine că nu știu să utilizez corect timpul verbelor. Mai mult ca perfectul, în consecință, nu se folosește în literatura română contemporană. Am încercat să explic că este vorba de un fragment dintr-un întreg, că este o descriere a unui “ceva” petrecut cu mult înainte. N-am renunțat nici moartă la timpul meu și am încercat să îi explic “expertului” că timpul acela, taman timpul acela “interzis” conferea o anumită muzicalitate textului. “Expertul” mi-a explicat că muzicalitatea nu contează, ceea ce contează este că nu se face așa.  Argumentat, desigur  : nu știe de ce, dar în limbă română se folosește perfectul simplu sau perfectul compus. Atât. Apoi am ieșit urgent de pe grup. Morala întâmplării? Nu cereți sfaturi oricui, prostia se ia.

Textul cu pricina suna cam asa – fragment

“Mâncasem chfitele toată săptămâna, până mă săturasem. Înainte de chiftele, mă săturasem de salată de roșii cu castraveti și, înainte de salată, fusesem ocupată cu altceva.

Mâncasem chiftele ca să-l uit pe Dragoș, iar roșiile le consumasem pentru că-mi plăceau la nebunie. Lui Dragoș însă, îi plăceau doar mașinile. Atât de mult, încât uneori abia de își dădea seama că exist. Îi spusesem de câteva ori s-o lase mai moale cu mașinile, el dăduse doar plictisit din cap, mormăise ceva neinteligibil în barba de trei zile și apoi își văzuse liniștit de ale lui.

Între două ploi și cinci minciuni nevinovate, începusem să am îndoieli serioase legate de capacitatea bărbatului la 35 de ani de a se schimba într-un fel sau altul. Plouase zile întregi într-o perdea fină între mine și Dragoș, iar metafora nu-și mai găsea nici ea locul. Trăiam paralel și echidistant într-o ecuație cu două necunoscute, în care intersecțiile erau interzise prin leme și sentimentele zăceau stivă, strivite de indiferență.

Mâncasem chfitele toată săptămâna, mă plicisisem de chiftele și, la capătul unei sâmbete ordinare, decisesem să plec la mare. Singură, cu o valiză de dimensiuni medii și o culoare de un galben strident, mă urcasem într-un tren aglomerat și căutasem locul 123. Locul 123 nu exista… CFR-ul încurcase iar vagoanele. Nașul apăruse după vreo zece minute cu un tabel lung între două degete. Își căutase apoi, timp de cinci minute, ochelarii pe care, într-un final, și-a adus aminte că îi lăsase într-un alt vagon. S-a dus să îi recupereze, dar nu fusese chip să le dea de urmă. Între timp, în vagonul cu pricina, se urcaseră niște călători cu inițiativă care, găsind ochelarii nașului așezați pe o măsuță de plastic de lângă un geam mare și un pic murdar, se gândiseră că cineva îi uitase înainte să coboare și deciseseră să îi depună la biroul cu obiecte pierdute din gara mică. Aveau timp, trenul era anunțat cu o întârziere de aproximativ o jumătate de oră. Întârzia dintr-un motiv oarecare, comunicat în buclă prin niște microfoane vechi împrăștiate la distanțe egale pe peroanele aproape pustii.

Eram cu toții niște simpli întârziați într-o gară mică de provincie. În așteptarea nașului, visasem bărci în larg și valuri multe. Mental, îmi făcusem valize mov și crezusem că plec. Ca să ajung la soare, încălecasem pe-un albatros frumos. În realitate, nu aveam decât o căruță de visuri ascunse bine și fix nici o idee în ceea ce privește dispariția inexplicabilă a nașului.

Îl așteptam pe naș rezemată de ușa unui compartiment plin, când cineva m-a rugat să nu mai blochez trecerea. Încercasem în van, dar trenul era prea plin, locul 123 nu mai exista, iar nașul dispăruse fără urmă. Rămăsesem într-un picior, sprijinită de valiza galbenă și, în acea poziție incomodă, mi-am amintit de Dragoș.”

 

Facebook Comments