La Carrefour

La Carrefour
Spread the love

(din ciclul “Și eu am fluturii mei !”, episodul anterior aici )

Într-un final, deciseseră să nu riște.

Carnea de la Carrefour nu era științific dovedit lipsită de orice risc, dar măcar nu mirosea. Zis și făcut, intraseră la Carrefour după ce luaseră un autobuz aproape gol la ora aceea din zi. În autobuzul aproape gol era déjà cald și clima nu funcționa dar Stere se aștepta să nu funcționeaze. Îi spusese și Paulei, că o văzuse puțin mirată. Citise Stere pe Facebook că existau unii șoferi adepți ai consumului cât mai redus de motorină, dar nu neapărat pentru că țineau la reducerea emisiilor de carbón ci, mai degrabă și cel mai frecvent întâlnit,  pentru că țineau la micile lor câștiguri făcute datorită ingeniozității de care credeau că dau dovadă. În realitate toată lumea știa cam cum stătea treaba cu adevărat și contesta de nenumărate ori, în fel și chip, micile spirale nevinovate ale șoferilor de la regulă. Dar, atâta vreme cât sistemul permitea, nimic nu era bătut în cuie, cu atât mai puțin spiritul cetățenesc al unora.

La Carrefour, Paula se învârtise mult timp printre diversele standuri până să se oprească la raionul cu bucăți mari de carne. Timp de aproape 30 de minute, felul Paulei de a se învârti printre standuri îl înnebunise de-a binelea pe Stere. Paula se unduia armonios printre standuri, coșurile lăsate de izbeliște pe aleile dintre standuri și o mulțime semnificativă de oameni care se credeau în Carrefour ca  pe “strasse” – ul din buricul târgului.

Niciodată nu ajunsese Paula să înțeleagă capacitatea acelui fel de oameni de a ajunge la o stare de destindere máximă doar plimbându-se agale printre rafturi, coșuri și prețuri cu amănuntul lipite de produse din diferite game. Și totuși existau și se bucura! Se vedea pe fața lor că se aflau acolo din propria lor dorință de a petrece câteva momente de încantare, doar privind.

Nimic nu-i zorea, aveau timp berechet și, chiar dacă nu aveau, își permiteau să întârzie un pic prin fața standurilor căci, în definitv, o viață are omul și cine să-l poată împiedica să trăiască acolo, printre rafturi și prețuri,  clipe de adevărată mulțumire sufletească?

Spre deosebire de Paula, oamenii aceia reușeau să dezvolte o stare de beatitudine máximă provocată de “ceva” –ul acela ascuns bine, la intersecția prețului, peste posibilitățile lor cu plăcerea pe care atingerea unui produs pe care niciodată nu și l-ar fi putut permite, le-o provoca.  Sau, în alte situații, de adrenalina generată de sentimentul că, la Lidl-ul de peste drum sau, uneori chiar și la Mega, dar mai rar, făcuseră o afacere mai bună cu câțiva zeci de bani, în cel mai bun caz.

Și, când se întâmpla să se bucure, oamenii aceia încetineau pasul și aproape că se opreau de era Paula să dea de câteva ori peste ei și, dacă nu s-ar fi ferit să-i ocolească în ultimul moment, tot vina ei ar fi fost că umbla fără să se uite pe unde umbla. Cu toate că Paula știa cu mare precizie ce caută, nu avea cum să dovedească că starea ei de beatitudine máximă, provocată de niște rafturi și cifre, practic nu exista.

Urmarea aici 

Facebook Comments