Când te crezi scriitor

Când te crezi scriitor
Spread the love

 

Astăzi aș dori să vă povestesc, în pași simpli  și fraze scurte, despre cum e să-ți ratezi de două ori debutul literar. Sau, cu alte cuvinte, cum e să te crezi scriitor când, de fapt, totul îți spune că  ești doar un ratat cu câțiva citori.

Fie cartea cât de bună, distribuția face, desface, plouă și tună

Acum vreo câțiva ani, pe când eram încă in Franța, am strâns vreo câteva zeci de texte publicate pe blogul personal și m-am hotărât să le public într-o carte. Zis și făcut, îmi plăcea ideea de carte.

Am plecat din start pe self-publish, am găsit o editură în Franța cu “pachetul” potrivit, am ales dimensiunea, forma, fonturile, coperta, am ales textele, am făcut tehnoredactare cât m-am priceput eu mai bine – și zău că merita să o las baltă – și  am dat drumul tirajului.

Nici nu mai știu câte bucăți am scos, în orice caz, o sumă relativ decentă. Relativ. Ceea ce era minunat la editura aceea, era faptul că avea parteneriat cu Amazonul și oricine putea cumpăra de pe orice site Amazon. Oricine din țările în care Amazonul era prezent !

Problema cu Amazonul și prima mea carte a fost că Amazonul nu exista în România. Desigur, se putea comanda pe site-ul din Franța , Anglia, UK, în fine , pe orice alt site unde era prezent, și apoi trimite în România dar taxa de livrare depășea cu mult costul cărții.

Deci, primul pas pe care trebuie să-l faci ca să-ți ratezi debutul literar, este să nu iei în calcul aspectul distribuției.

A urmat o perioadă în care am încercat să învăț din eșec cât am putut. Am luat la puricat tot și am ajuns la aceeași concluzie : vina era a Amazonului că nu avea site pentru România!

Când nu înveți din greșeli, te trezești singur cu un stoc pe care nu-l vrea nimeni

Apoi a trecut timpul, am înghițit eșecul cu pierderi cu tot și am continuat să scriu pe blog. Din scris nu mă puteam opri nici măcar Amazon-ul .

Apoi, după vreo doi ani, am zis să mai încerc cumva, dar nu așa, de la distanță – eram încă în Franța pe vremea aceea. Am spus “da” unui proiect de colaborare cu încă două persoane cunoscute de pe Facebook și așa a luat naștere proiectul “Dincolo de aparențe”. O culegere de texte scurte pe teme date. 3 stiluri diferite, 3 feluri diferite de a vedea lumea. Ideea era faină , m-am entuziasmat din nou umflându-mă ca o gălușcă pusă în apă fierbinte. Apropo de găluști, știați că nu e așa de ușor precum pare, să fie perfecte ? Încercați să reușiți o gălușcă perfectă și mai vorbim după, da?  Ei bine, eu eram pe vremea aceea o gălușcă imperfectă ! Mă umflasem prea repede și nu știam că mă voi pierde de tot în clocot.

Revenind la proiect. Grafica era asigurată pro bono de una dintre cele 2 persoane, punerea “cap la cap” a scrierilor și coordonarea globală, adică partea de gestiune de proiect global era asigurată de aceeași persoană, tot pro bono, de căutarea editurilor și lansarea în România s-a ocupat aceeași persoană, tot pro bono. Finanțarea s-a făcut din buzunarele proprii. Totul, împărțit la trei. Cam 60 de euro de căciulă că era tiraj restrâns.

Totul roz și frumos, nu? Eram încă o gălușcă plină de speranțe și idealuri. Problema a apărut după ce a apărut cartea. Lansarea a fost ca la carte, cum se face în România, fast, dichis, invitati, actori care să citeasca fragmente din carte, mâncare, băutură, ghicitori, frumos, totul filmat și pus pe FB. Totul fără mine că eu nu putusem fi prezentă la lansare, că eram tot în Franța.

Prețul lansării cu dichis apărea drept acoperit de vânzarea volumelor în chestiune. Deci nici un sfanț în plus pentru autori. Dar scopul era nobil și nu câștigurile contau. Asta în cazul în autorii vindeau ceva. Chestia e că eu n-am vândut aproape nimic. Vă jur că mai mult de 2 cărți n-am vândut.

Când te trezești singur cu un stoc pe care nu-l vrea nimeni, încerci să înțelegi unde-i buba

Eu nu, dar ceilalți doi, da. Tot stocul lor. Că nu s-a vândut la stoc comun ci la stoc personal. Asta a fost o bubă mare pe care înțeles-o abia după când m-am trezit că nu sunt o gogoasă perfectă. Și acum să trag linie și să va spun ce să nu faceți, da ?

În primul rând să nu fiți gogoși ! Adică, indiferent cât de bine ați crede că scrieți și indiferent cât de mult v-ar spune  alții că scrieți de bine, nu va umflați în pene ! Drumul e lung și plin de gropi.

În primul și în primul rând, poate nu scrieți chiar atât de bine. Nu doare pe nimeni să vă laude atâta vreme cât totul rămâne gratis . Da ? Românul s-a născut poet și Internetul nu a făcut decât să contagieze de poeți în masă. De unde știți ca nu v-a contagiat și pe voi?

În al doilea rând : să zicem să scrieți cum scrieți, bine, rău, să zicem că aveți cititori care va dau like și vă admiră. Pentru ei sunteți miracolul zilnic care le descrețește frunțile și le întinde ridurile. Bun și așa. Serviți la ceva, v-ați găsit un scop în viață. Ne-am putea opri aici și ar fi de-un roz perfect. Dar nu-mi place rozul și, de aceea, continui .  Când vine vorba de publicat, intervine partea cu cumpăratul cărților. Câți din cei cărora le descrețiți zilnic ridurile și întindeti frunțile ajung să vă cumpere capodopera ? Dintr-un motiv sau altul, în cazul meu practic niciunul. Pardon , doi.

Și aici apare întrebarea care nu trebuia să apară pentru că s-ar putea să n-am răspunsul care trebuie.

Nimeni nu-ți cumpără cartea ? Ipoteze posibile ar fi !

Unu ! Nimeni nu are chef să cumpere o carte scrisă de tine. Cum spuneam mai sus : una e să dai “like” și altul e să dai bani.

Doi ! Nimeni nu știe că ai scos o carte …

In cazul meu a fost vina mea că nu-mi place să mă laud. Adică, să nu înțelegeți că n-am spus la nimeni că am scos o carte. Am spus dar ori nu suficient de tare, ori nu suficient de mult, ori nu în locul în care trebuia ori nu cu o strategie de marketing adecvată. Dovadă, în cazul “Dincolo de aparențe” – cei doi colaboratori au vândut totul, eu aproape nimic. Hmm, aici chiar am o problemă de lógică. Mă gândesc profund și ajung la concluzia că de vină sunt numai prietenii. Ai mei sunt puțini și aleși pe sprânceană. Și lor nu mi-am permis să le spun că am scris o carte, că mi-era frică să nu mă fac de râs.

Deci, da, suntem în fața unei probleme de educație. Nu știu să mă vând și îmi respect prea mult prietenii ca să le bag pe gât orice mizerie.

Trei !  Pentru că, și dacă cea mai desăvârșită operă literară, ceva ce n-a mai văzut Pământul de la Hemingway încoace, atâta vreme cât cartea nu poate ajunge la cumpărătorul final nu există cumpărător final.

Și asta e tot vina lui Amazon că nu are site în România, căci eu sincer, nu mă văd făcând zilnic drumul casă-poștă ca să trimit cărțile. Ocazional l-am făcut, ca am 25 de cărți de care trebuie să scap cumva. Prea multe amintiri negative strică. Ar mai fi soluția cu editurile adevărate dar de acelea nici n-are sens să amintesc. Ele acceptă numai genii și, în cazul de față, nu poate fi vorba de așa ceva. Eu și voi, micii scriitori ocazionali avem “reject” din start. Și cum să nu avem ? Genul de tâmpenii pe care le așternem în virtual drept operă de artă reprezintă genul de tâmpenii care nu vor ajunge în veci la un tiraj suficient de mare încât să justifice costurile editurilor. Și editurile nu funcționează în pierdere, să fie clar pentru toată lumea, da?

Când înțelegi unde-i buba, totul se explică

În concluzie ? Este extrem de simplu să te crezi scriitor când de fapt, totul îți spune că de, fapt, ești doar un ratat cu câțiva citori.

Facebook Comments