Hai-hui prin Pipera

Hai-hui prin Pipera si alte open spatii
Spread the love

 

Hai-hui prin Pipera, bucurându-se așa de mult, Stere aproape că uitase ce minune de fată avea în stânga lui. Paula mergea tăcută privind brodura inegală a trotuarului. Era o bordură când jos, când sus, făcută de mântuială de o echipă de “dorei”plătiți la zi. Când se terminase ziua, se terminsase și bordura, că urma un week-end prelungit și apoi practic doreii uitaseră și “luaseră” alt șantier.

Trotuarul se termina și el brusc în niște linii de tramvai strâmbe. În acel context destul de sumbru pentru cineva care nu cunoștea și fața ascunsă a Piperei, Paula avea de ales : să meargă privindu-l Stere și să se împiedice brusc sau să privească pe unde merge și să îi dea lui Stere impresia greșită că o doare în cot de el. Sau, în funcție de ce fel de om era Stere, că încă nu îl cunoștea îndeajuns ca să știe cu exactitudine ce fel de om era,  să pară timidă și distantă, ceea ce, în definitiv, nu era foarte departe de adevăr.

Pentru că nu dorea să-și zdrelească și pantofii și genunchii, Paula alesese să privească trotuarul până la capăt. Și nu privise mult.

Când se terminase trotuarul, Paula ridicase ochii din bordura strâmbă și îl întrebase pe Stere dacă îi plac open space-urile. Stere o privise mirat, că el era cu gândurile aiurea, undeva între momentul în care “cea dinaintea Paulei” îi aruncase cu blestemul acela oribil și momentul în care blestemul avusese loc, și o rugase pe Paula să repete chestia cu spațiul. Paula repetase întrebarea și Stere, nemaiputând invoca faptul că nu auzise întrebarea, invocase faptul că nu o înțelesese  Paula îi spusese că înțelege perfect că el nu are de unde să înțeleagă cum e cu open space-ul, în definitiv conceptul apăruse după ce Stere devenise instalator. Apoi îi explicase cam cum stătea treba cu “opăn spațiul”. Și treaba nu era roză deloc că acolo, în “opăn spațiu”, mereu se trezea câte unul care să stingă lumina. Și, dacă te puneai cu ăla de stingea lumina, îți săreau toți în cap că n-au condiții ideale de lucru că le bate lumina în ecran. Lucru valabil și pentru ceilalți, cărora nu le bătea lumina deloc, adică pentru Paula, că ea fără lumina nu putea lucra în IT.

De-aia și comandase o lampă, dar așa, pe burtă cum s-ar zice, ca să nu audă alții și să vrea și ei lampă, că asta n-ar fi fost posibil, să aibă toți lămpi. Bugetul era buget și nu prevedea lămpi.

Cam așa stătea treaba în “opăn spațiu” cu lumina. Lumina ca lumina dar cel mai rău era cu zgomotul. În plus de cei ce stingeau lumina, mai existau si cei care, din când în când, urlau de  de mamă în 5 limbi diferite sau, uneori, în română. În română povesteau despre concedii și despre Lidl, sau, în general, urlau despre nenorociții care au distrus țara. Despre asta urlau cel mai tare. Problema, spunea Paula privind gânditoare indicatorul de la capătul străzii, problema nu era open space-ul, problema erau oamenii.

Stere înțelegea, iubea din ce în ce mai adânc și compătimea.

“Chestia aia cu opăn spațiul era o chestie cu adevărat mizerabilă, cum poti să îi faci unui om un asemenea lucru ?” își spunea el în gând în timp ce Paula continua să privească indicatorul din capătul străzii neștiind cu adevărat dacă mall-ul era la stânga sau era la dreapta.

De fapt, Paula nu mai fusese de multă vreme în mall pentru că ei nu-i plăceau mall-urile. Majoritatea celor cărora le spunea Paula că ei nu-i plac mall-urile se făceau că o ascultă cu mare atenție și chiar dădeau din cap într-un fel care părea să spună că nici lor nu le prea plăceau mall-urile. Dar realitatea era alta. Realitatea era că ei erau morți după mall-uri !  Nici în week-end nu puteau fără ele și atunci era cel mai evident că le plăceau foarte tare.

“Cui să nu-i placă dom’le mall-urile ?  Și mai ales de ce ?” se întreba încruntat Stere încercând să pătrundă sensul ascuns al faptului că Paula detesta mall-urile.

“O fi atacat-o vreodată cineva într-un mall ? Sau, și mai rău, s-o fi pierdut printr-un mall când era mică și de atunci să fi rămas cu sechele ?”

Multe întrebări fără răspuns erau în capul lui Stere și, taman această latură enigmatică și, în același timp, misterioasă pe care o descoperea la Paula prin felul ei discret de a fi complet altfel decât toți ceilalți, tocmai această latură îi plăcea lui Stere la Paula.

În rest, îi plăcea să se orienteze în spațiu. Neștiind în ce direcție era cu adevărat mall-ul, dăduse cu zarul și alesese direcția greșită. Dar nu-și dăduse seama că era direcția greșită  decât când ajunseseră aproxamativ în același loc de unde plecasara dar puțin mai în câmp. Dar nu era grav, era de-a dreptul plăcut să vezi că n-au ras chiar de tot spațiul verde din jurul orașului cu apartamente lor la cheie și parcare în subsol. “Cine să cumpere dom’le parcare în subsol, dar ce suntem noi, șobolani?“

Apoi Stere își dăduse seamă că greșise direcția și se întorsese.

În tot acest timp, Paula fusese cu gândul la altceva. Se vedea clar că n-o interesează parcările. Ea nu avea mașină și nu plănuia să-și cumpere atâta vreme cât nu avea permis. Și la ce i-ar fi trebuit permis când putea să ia metroul ? Paula nu reușea nicicum să-i înțeleagă pe unii. De ce să ții cu tot dinadinsul să ai mașina ta când toate străzile sunt pline de mașinile altora ? Să stai doar așa, în trafic, doar de dragul mașinii ? Decât să stea în trafic de dragul mașinii, Paula ar fi preferat să meargă la teatru, de exemplu. Și asta era un simplu exemplu. Cu metroul puteai să ajungi în multe locuri și, când nu aveai cum ajunge, puteai lua trenul. Era adevărat că gările erau cum erau dar, odată în tren, era bine. Dacă îți cumpărai bilet cu loc puteai să privești pe geam în liniște și cu căștile pe urechi ascultând play-list-ul preferat de pe YouTube. Și, când se descărca telefonul, puteai să-l încarci la priza că-n tren existau și prize.

(din ciclul “Și eu am fluturii mei !”, episodul anterior aici )

Facebook Comments