Stere avea prieteni

Stere avea prieteni
Spread the love

 

Stere avea prieteni. O mulțime de prieteni și, pentru că erau atât de mulți, de multe ori îi era greu lui Stere să realizeze care îi erau prieteni adevărați și care nu. Faptul dovedit era acela că el ținea la toți și le ierta greșelile aproape de fiecare dată. O singură dată nu putuse ierta Stere și atunci fusese tot din vina unei fete.

Pentru că numele nu are importanță, să o numim pe fată  “cea dinaintea Paulei”.

“Cea dinaintea Paulei” avea o privire blândă, o palmă moale și puțin transpirată și foarte multă răbdare.

Stere apreciase în mod deosebit la ea aceea delăsare completă în fața sorții. Pentru “cea dinaintea Paulei”, soarta tăia și spânzura. Nu există vinovat mai presus de soartă. Punct și de la capăt. Și existasera multe puncte.

Primul punct fusese punctul în care ajunsese “cea dinaintea Paulei” în momentul în care se întâlnise întâmplător cu Stere. Fusese un punct de neîntoarcere și tocmai din acest motiv Setere picase la fix în viața ei. Ea ieșea șifonată dintr-un divorț, el pofita de situație dând vina pe soartă. Funcționase de minune, fără prea multe întrebări dar nu se căsătoriseră. Preferaseră să încerce înainte de a face pasul și făcuseră o alegere bună. Încercările repetate se soldaseră toate cu câte un eșec. Dar Stere era omul care învăța din eșecuri și trecuse peste toate încercările ratate cu viteza albinii în căutarea florii de răpiță. Vremea rapiței se situa pe atunci undeva la începutul lunii mai și dura foarte puțin. Dar asta e altă poveste. Albinele trebuiau să se miște repede, asta era ideea la baza metaforei.

Și trecuse Stere cu vederea multe, chestii mai mult sau mai puțin serioase, care , în definitiv, își spunea Stere pe atunci, nu reprezentau decât nici mici detalii  nesemnificative atâta vreme cât dragostea lui pentru “cea dinaintea Paulei” îi dădea forța și voința necesară de a trece peste toate.

Toate bune și frumoase până într-o duminică în jurul orei cinci când i se întâmplase lui Stere să se plimbe de unul singur prin Cișmigiu. I se întâmpla rar să se plimbe dar, când i se întâmpla, dura mult și era vorba atunci de adevărate plimbări în aer liber, cu opriri regulate în puncte nedelimitate pentru a admira nu știu ce arbore sau pentru a privi o nouă specie de porumbei născută din încrucișarea unei specii mai vechi, cu o familie de rațe sălbatice pierdute printr-o zonă care nu apărea încă pe nici o hartă.

În timpul acelei plimbări rare, Stere o zărise pe “cea dinaintea Paulei” de la oarecare distanță. Faptul în sine nu era senzațional, senzațională era doar senzație de pumn în moalele capului pe care o simțise Stere când remarcase alura tipului de lângă ea : bine făcut, mai înalt cam cu un cap și foarte, foarte tandru. Extrem de tandru! Alura, pe scurt, era greu de descris în cuvinte. Chiar și de la acea distanță oarecare, Stere percepuse fiorul pe care ți-l dă, metaforic vorbind, pumnul în moalele capului.

Stere simțise atunci, poate pentru prima dată, fiorul groazei. De la acea distanță greu de definit, Stere ar fi luat o piatră la întâmplare și ar fi aruncat-o în direcția “alurii” dar, de jur-împrejur, nu era decât iarba crescută la întâmplare și nici urmă de piatră . Poate că asta fusese să fie șansa lui Stere. Sau poate că nu. Cine poate știi unde se termină realitatea și din ce punct începe povestea? În nici un caz Stere.

“Cea dinaintea Paulei”  numise faptul “soartă” și, ca de obicei, dăduse vina pe ea. Gelos peste poate, Stere renunțase la tot și, o vreme, se concentrase pe altceva. Ca să uite, Stere începuse să joace table. La început îi fusese greu să învețe toate regulile și toate mișcările pe care orice debutant trebuia odată și odată să le învețe, dar, cu ceva efort și multă voința Stere reușise să o uite pe “cea dianintea Paulei” și să devină jucător începător de table.

Apoi devense instalator și o întâlnise întâmplător pe Paula. Atunci, în metroul acea aglomerat în direcția Pipera, Stere își jurase solemn că va face tot posibilul să evite rolul sorții în viața lui. Întâmplarea făcuse să nu-l poată evita. Din cauza lui, a gestului lui impardonabil, Stere nu putuse evita soarta. Pur și simplu se împiedicase. Fără să vrea, fără să planifice nimic. Sticla de plastic, pe care un nesimțit o aruncase după ce o băuse pe jumătate, fusese acolo și Stere se împiedicase de ea. Înjurase  în gand și apoi căzuse . În cădere și nepremeditat de nimeni, se apucase cu ambele mâinile de taiorul “ou de rață” al Paulei.

Cam așa începuse totul și, de atunci, să tot fie cam 2 ore bune de atunci, continua într-un mod complet neprevăzut la rândul lui.

Căutând magazinele în Pipera, Stere se gândea serios că totul provenea de la blestemul acela abia citit pe buzele  “celei dinaintea Paulei” când îl Stere o anunțase cu durerea unui cuțit înfipt în inimă reflectată în privirea lui verde, că nu poate continua în acel fel, că îi era peste poate de imposibil să treacă cu vederea alura aceea care, și de la acea distanță oarecare, părea sinceră și profundă.  Cu toate că Stere nu credea în blesteme, de data aceasta , întâmplarea cu sacoul ou de rață al Paulei și tot restul care urmase, nu putea fi decât ori blestem, ori soartă, ori și una și alta. Stere nu era încă hotărât care și în ce măsură dar avea certitudinea că toate se întâmplă cu un scop precis în viață. Până și faptul că nu existau magazine în Pipera avea o semnificație anume pe care Stere, deschis la astfel de semne, căuta încă să o înțeleagă.

În rest, Stere se bucura. Și avea și de ce să se bucure Stere. Paula avea un magnetism imposibil de descris în cuvinte. Ochii ei migdalați, lipiți în cea mai mare parte a timpului de asfaltul tocit al marelui oraș, genele ei lungi, date cu rímel negru, rezistent la apă și parfumul ei fin cu miros de mosc, îl înnebuneau pur și simplu pe Stere.

(din ciclul “Și eu am fluturii mei !”, episodul anterior aici )

Facebook Comments