Magazin în Pipera ?

Magazine în Pipera ?
Spread the love

 

În rest, ploaie, doar oameni plictisiți deja, în ciuda faptului că era abia nouă și ceva și, de jur de împrejur, numai bălți. Nici urmă de magazin în Pipera!

“La ce s-or fi gândit ăștia când n-au prevăzut magazine în Pipera?” părea să o întrebe din priviri Stere pe Paula.

Paula, la rândul ei, simțea că Stere nu prea știa cam cum stă treabă cu Pipera. Se vedea clar, cu ochiul liber, că Stere habar nu avea cum stătea treaba cu Pipera! Atât din privirea care tot căuta magazinele și nu le găsea cât și din încăpățânarea cu care încă persista să creadă că va găsi ceva ce nu exista decât la un km și ceva undeva spre stânga.

“Pipera a fost construită ca un Sillicon Valley al Bucureștiului, de aceea nimeni nu s-a gândit la magazine” îi explicase apoi Paula lui Stere. “Aici oamenii nu au nevoie de magazine, pentru că aici, oamenii au alte chestii în cap – cod, algoritmi, și tot felul de obiecte” 

Stere se gândise vreo două minute la chestia cu siliconul, că numai pe aia o înțelesese cât de cât, dar tot nu găsise legătura și, tot căutând o soluție pentru sacoul ou de rață plin de pete al Paulei, dintr-un motiv sau altul, o luă instinctiv spre dreapta.

“Dacă aici e că-n valea aia, poate că magazinele or fi puțin mai încolo ? ” își dădu cu părerea Stere ca o replică de moment la un concept de care, de fapt, habar nu avea. El era instalator și îi era de ajuns.  Dar, pentru că era îndrăgostit de Paula până peste poate, poate că nu se făcea să arate că habar nu are. De aceea o luă instinctiv spre dreapta. Dar înstinctul îi mai juca uneori feste lui Stere.

De fapt, Stere nu era omul instinctului. Chiar dacă exista undeva, ascuns bine, instictul era o senzație pe care Stere nu o putea asimila. Stere nu putea să se bazeze pe un semn interior, intrinsec firii. Lui Stere îi trebuiau certitudini, demonstrații clare că se poate, în fine genul de lucruri tangibile care explicau întru totul de ce fusese Stere odată contabil și de ce Stere alesese să devină apoi instalator și nu fotograf.

Chit că îi plăceau unele fotografii, Stere nu putea înțelege cum pot face unii din fotografie o meserie. Adică ce sens are să fotografiezi ceea ce tot omul vede cu ochiul liber? Degeaba îi explicaseră unii și alții că frumusețea meseriei de fotograf consta în sentimentul pe care îl conferea  privitorului o fotografie care reușea să suprindă ceva ce ochiul omului percepea uneori doar în treacăt, Stere nu putea și pace să înțeleagă cum el putea percepe tot și alții nimic.

De aceea considera Stere instictul drept accesoriu complet inutil și de aceea nu realizase Stere cât de eronat acționase când decisese să o ia spre dreapta când toți oamenii aceia déjà plictisiți veneau, în șir compact și îngrămădit, dinspre stânga.

Dar Stere o luase spre drepta iar spre dreapta nu întâlnise altceva decât aceleași clădiri de sticlă, aceiași oameni deja plictisiți, aceași impresie de vale. După vreo sută de metri spre dreapta, Stere se dădu bătut și recunoscu, pentru prima oară în viață lui, că nu are soluție.Nu poate exista soluție în Pipera pentru sacoul ou de rațtă al Paulei! N-avea cum!

Poate că Paula ar trebui să sune la birou și să anunțe că e bolnavă? Sau să spună că întârzie un pic și nu poate veni la ședința de la zece? Sau, pur și simplu să sune pe la 12 și să explice că nu i-a sunat ceasul.

“Se mai întâmplă uneori să nu-ți sune ceasul, nu ?”  întrebase retoric Stere și, chit că Paula dorise să răspundă, pentru că era din start retoric, Stere nu așteptase răspuns și continuase.  Stere știa foarte bine despre ce vorbește. Ceasul lui Stere suna rar și atunci Stere reușea să îl oprească fără să se trezească. Pentru că adormea târziu, Stere se trezea mereu mult după ce nu îi suna ceasul. Dar, în meseria de instalator, punctualitatea nu conta și acesta fusese unul dintre argumentele în favoarea alegerii făcute.

” Na, minune!” își spusese Stere satisfăcut, “am găsit soluția pentru pete”, și apoi îi spusese și Paulei. Paula, serioasă din fire cum era, nu aderase din prima la genul acela de scuză dar, după câteva momente, o acceptase cu o față lungă, vădit vinovată.

Pe moment, Stere fusese în culmea fericirii, aproape că îi venea să țopăie de fericit ce era că putea să o aibă câteva ore bune pe Paula lângă el. Dar nu țopăise că ploua fin și purta niște mocasini maro din piele întoarsă și talpa fără striuri. Ultima dată când țopăise în mocasinii ăia pe timp de ploaie, Stere ajunsese la urgențe, la spital, cu fractură la deget mare de la piciorul stâng. Și avusese mare noroc că țopăise relativ ușor căci s-ar fi putut sfârși mult mai rău. Și, Doamne ferește să ajungi azi în spitalele din România. Stere era perfect de acord că în spitalele de stat din România era jale.  De aceea, de fiecare data când putea evita, Stere evită să mai țopăie. Și, ca sa fie sigur ca un mai ajunge la stat, își făcuse de a doua zi un abonament la “Regina Maria” . În caz că.

Dar de bucurat, Stere se bucura. Și avea și de ce să se bucure Stere. Paula avea un magnetism imposibil de descris în cuvinte. Ochii ei migdalați, lipiți în cea mai mare parte a timpului de asfaltul tocit al marelui oraș, genele ei lungi, date cu rímel negru, rezistent la apă și parfumul ei fin cu miros de mosc, îl înnebuneau pur și simplu pe Stere. Și, trebuia să recunoască, nu i se mai întâmplase până atunci să cunoască atât de aproape și atât de profund, sentimentul nebuniei. Desigur, mulți îi spuseseră deja că e dus, purtat, migrat, în fine , ceea ce doreau ei să zică, Stere înțelegea de fiecare dată, dar, pentru că îi plăceau metaforele, Stere le consideră de mereu drept manifestări ale unei prietenii disimulate sub diverse definiții.

(din ciclul “Și eu am fluturii mei !”, episodul anterior aici )

Facebook Comments