Până unde poți ?

Pana unde poti
Spread the love

 

Astăzi aș dori să vorbim despre “până unde poți?” Până unde știi că poți și de unde începe neputința? Ce anume te face să vrei să poți și ce anume îți spune “stop”?

Un proiect colectiv numit pasiune

Acum ceva timp, a luat naștere blogul colectiv Literaturacautopie”. Într-un cuvânt.  Ne-am strâns mai mulți « oameni care scriu » și am început să scriem. În fiecare săptămâna există o temă a săptămânii. Există zile cu o temă a zilei și zile cu flash “24”. Și mai există și tema lunii în curs.

Cam așa este cu motivația de a scrie. Unele teme inspiră, altele mai puțin, în funcție de autor. Primele impresii au fost legate de fond, m-au dezamăgit dar am știu că pot trece peste. Am schimbat tema blogului colectiv și am pus niște spații în titlu. La numele blogului. Am eliminat doi autori și ne-am revenit la scris.

Au fost teme care m-au scos din zona de confort și am știut că vreau să pot să ies. Personal dialoghez foarte rar și în nici un caz cu Deus. M-am străduit și am creat un dialog de care mă mir și eu. Au fost teme-povești, teme cu număr limitat de cuvinte și teme poezie. M-am bucurat de fiecare dată că pot. Am vrut  să pot la fiecare temă. Nu toți pot, există opreliști. Timpul de exemplu. Inspirația. Starea necesară actului artistic. Atunci când există astfel de opreliști nici măcar nu te gândești dacă vrei să poți …

Uneori nu poti si basta !

Nu în ultimul rand mai există și cititorii, publicul acela care citește textele. Fiecare autor își are un public dedicat, obișnuit cu un anumit fel de scriere. Aici apare întrebarea : vrei să poți să treci peste ce te-a definit în ochii publicului tău ca scriitor ? Ești dispus să îți uimești din când în când publicul cu “altfel” de scrieri, din care unele, pot dezamăgi prin ceea ce nu sunt definitorii pentru publicul tău ?

Unul dintre ultimele experimente a fost inspirat de marea doamnă a literaturii române contemporane Nora Iuga. Romanul “Lebăda cu două intrări” este un text amplu scris fără nici un semn de punctuație și care pare să nu se sfârșească  niciodată. Citești și citești și iar citești și înțelegi de fiecare data altfel, altceva. O mie de texte într-unul singur. Un extras pe post de exemplu :

 « ce ne putem reprezenta e normal spuneai și ochii mereu după chelnerița portugheză crupă caldă catifelarea brună și-acum o lolită băiat un copil crupă caldă catifelarea brună așa-mi trebuie că ți-am băgat în cap îngerul anusian al lui tournier nu tot ce ți se potrivește îți seamănă trebuie să parcurgem toate experiențele spuneai și cînd m-ai văzut alături de el bunica lui un ghețar în nordul cel mai extrem și tu acolo inăuntru un prăpădit de peste congelat era normal să iei toporul să spargi trupul ăla fără milă că tot nu simte și chiar dacă simte ești obligat să ucizi pentru o înviere posibilă în mările sudului printre peștișorii aurii plăcerea acoperă »

O idee genială, în fond

Când am auzit de existența acestui roman, am fost de-a dreptul entuziasmată ! Am prins ideea și am propus-o ca temă pe blogul colectiv. Câtă libertate pentru autor de a creea în ritmul trăirilor interioare ! Câtă libertate pentru cititor de a citi și a reciti și a avea, de fiecare dată, o altă bucată de viață în fața ochilor.

Experimentul a fost la înălțimea  așteptărilor pentru unii și complet inutil pentru alții. Au existat critici îndreptate împotriva semnelor lipsă și a faptului că un astfel de text este un afront adus cuvântului “literatură” din titlul blogului.

Desigur, ar fi fost mult mai bine cu semne și mai ales cu virgulele puse acolo unde trebuie. A fost una dintre lecțiile frumoase date de experimentul blogului colectiv. Suntem ceea ce scriem sau ceea ce ne citesc alții ? Putem fi doar pentru noi sau există limite impuse de ceilalți ? De unde încetăm să mai facem efortul de a ieși din zona de confort ?

Când și de ce ne oprim ? Ne oprim pentru că nu putem sau pentru că nu vrem să ne dezamăgim cititorii ?

Facebook Comments