Vinovații fără vină

Vinovatii fara vina
Spread the love

 

Fac parte dintre cei ce continua să creadă. Vinovații fără vină…

Sunt un Bulă

Trăiesc o lume ideală într-o bulă falsă. Facebook-ul îmi arată lumea pe care vreau s-o văd. Pe principiul “spune-mi cu cine te însoțești ca să îți spun cine esti” , Facebook – ul funcționează perfect. Sunt ceea ce sunt, în mare, prietenii mei. Probabil că altfel ar fi mai greu să mai fiu. În lumea reală ascult doar ce vreau să aud, privesc doar ce vreau să văd, ating doar ce vreau să simt. Într-un mod egoist și periculos am decis să ignor tot restul.

Și totuși …

Întoarcerea în timp

Am trăit de câteva ori senzația ciudată a întoarcerii în timp. Pe vremea “împuscatului”, când ne pregăteam pentru defilarea din 23 August. Cei ce au trăit acea epocă își aduc cu siguranță aminte de statutul de șoim al patriei gata oricând să-și ia zborul. Sau de starea de pionier gata oricând să depună o activitate în folosul comunității. Sau de stegulețele tricolore sau roșii, cu stemă, împărțite întru executarea exercitilor cu coregrafie impusă prin care să se manifeste respectul pentru mai mării țării.

Eram pe vremea aceea toți niște animale de circ închise în cuști cu grații, închise la rândul lor cu lacăte mari. Mânuiam stegulețele și ni se părea poate normal să ne schimonism așa întru gloria supremă a iubitului conducător. Și a partidului. Ne schimonoseam pentru că așa credeam că e bine. Până să înțelegem șoaptele înecate în ofurile refulate ale “celor mai mari” am crescut și am renunțat la stegulețe. Nu mai credeam și totuși votam.

Disciplina turmei ? Dansul pinguinilor dresați

Cine a trăit epoca aceea poate își aduce aminte cam cum stăteau lucrurile cu imaginea de ansamblu. Coregrafia individuală era simplă dar imaginea de ansamblu era complicat de construit fără o disciplină de fier. Disciplina turmei. În general coregraful șef bătea ritmul anunțând mișcarea și durata și turma executa.

O dată, de două ori, de câte ori trebuia. Se întâmpla de multe ori să trebuiască enorm de mult. Atât de mult încât devenea absurd și penibil și dispărea orice apartenență la ritmul impus. Dar pe vremea aceea nu există excepție de la ritm. Aplicai o disciplină de fier sau nu mai erai. Repetiția uzează și uzura distruge. Încet-încet am încetat să nu mai credem. Dansam siliți și obosiți și detestam turma. Votam siliți și obosiți. Prezența la vot atingea valori probabilistic imposibile și totul devenea o mare minciună. Nu mai credeam în stegulețe, nu mai credeam în cifre, nu mai credeam în vot.

Viitorul era de aur

Odată cu Revoluția ne-am bucurat. Deveniserăm deodată liberi și totul era posibil. Nu mai votam decât în cine credeam.

N-am reproșat nimănui exercițiul dânsului cu stegulețele și coregrafia impusă. Nici a votului impus. Era o normalitate impusă de context. Anii au trecut și frustrările s-au acumulat. Nu mai credeam. Noi, părinții noștri și bunicii noștri s-au bucurat enorm când totul a explodat. Sau cel puțin așa ni s-a părut, că s-au bucurat. Sau poate că s-au bucurat pe moment și apoi le-a trecut. Cine poate știi ?

Eu m-am bucurat cu adevărat că s-au deschis grațiile și statutul de animal de circ va putea deveni încet-încet o amintire. Și a devenit până nu demult. Unii au supraviețuit uitând trecutul, alții au supraviețuit rămânând undeva agățați acolo unde le era mai bine, ripostând schimbării, ignorând voluntar sau involuntar schimbarea și acumulând frustrări peste frustrări în lupta lor cu nouă época.

Aurul era greu de găsit

O parte din cei de care vorbim, vinovații fără vină, au trăit pe vremea în care totul se dădea de la stat. Și casa, și viața și jobul pe viață. Nivelul 1 și 2 al piramidei lui Maslow erau complet atinse. Statutul de animal de circ nu era în definitiv atât de josnic atâta vreme cât permitea un trai minunat. Era minunat să se ocupe statul de tot și complet inuman ca deodată să nu se mai ocupe de nimic. Să trebuiască să se ocupe ei. Sau copiii sau nepoții plecați  dincolo.

Noi, copii sau nepoții, pe vremea stegulețelor nu aveam grija nivelelor inferioare, de asta se ocupau părinții sau bunicii. Exista piața la negru pentru orice, există trocul și mai existau vecinii. Supraviețuiam simplu și în securitate. Noi, copii și nepoții, vizam nivélele superioare, stima celorlalți și împlinirea noastra ca om. Revoluția ne-a adus posbilitatea. Lor, celorlalți, le-a adus imposibilitatea. Statul nu mai dădea. Statul începea să ia.

După Revolutie, mulți s-au trezit singuri într-o lume în care nu mai există manual de utilizare. Fără copii, fără nepoți, toți plecați să muncească pe la alții , cei rămăși acasa au început să caute vinovați. Pentru că nu mai erau asigurate nivelele inferioare sau pentru că erau asigurate de copii și nepoți și nu de stat și pentru că copii și nepoții erau prea departe, era nevoie de un vinovat pentru toate acestea. Sau era nevoie  de apartenenta la niște valori care să acopere lipsa celor apropiați. Nivelul 3 al piramidei.

Vinovații fără vină

Când cauți cu dinții vinovați ignorând voluntar sau involuntar propria persoană, îi găsești. Ba X, ba Y, ba chiar și Z uneori. Vinovații erau cei pe care tot arătau cu degetul anumite posturi de televizune bine orientate. De ce taman acele posturi de televiziune și nu altele? Pentru că acele posturi de televiziune au știut să-și construiască un discurs care să-i ungă pe inimă pe cei rămăși să colecteze frustrări. Cu alte cuvinte, să le spună pe limba lor fix ce doreau ei să audă. Să le trezesca din adomire starea de animal de circ care le permisese odată un trai atât de minunat.

Ecuația e simplă și ușor de explicat. Ca în orice campanie de marketing, se construiește scopul, se identifică tipul de public vizat , se definesc criteriile de atingere a publicului vizat, se stabilesc mijloacele, se lansează, se măsoară, se ajustează. Și tot așa până se atinge scopul : vinovații ideali. Cei cu care rezonează perfect cu publicul vizat.

În concluzie ?

Apartenta la niște valori care să acopere lipsa celor apropiaț pe principiul “spune-mi cu cine te însoțești ca să îți spun cine esti” , au devenit ceea ce erau și prietenii lor. Aceia care tocmai găsiseră vinovații ideali. Vinovații fără vină. Probabil că altfel ar fi fost mai greu să mai fie. În lumea reală ei ascultă doar ce vor să audă, privesc doar ce vor să vadă, ating doar ce vor să simtă. Într-un mod egoist și periculos ei, ca si mine,  au decis să ignore tot restul.

Diferența dintre ei și mine este că ei au uitat cum e sa fii turma si ei votează pentru că ei cred că pot lupta împotrivă celor vinovați.

Ei votează „pentru”, eu încă nu am învățat să votez contra.

Cam asta ar fi.

Facebook Comments